Porunca a unșpea

Ce e mai trist pentru mine e că aveam impresia c-o respect. Vorbeam frumos cu el și despre el. Dar de la un moment dat, m-am luat cu altele și am uitat să-i mai și spun, să-i mai și arăt.

Era obișnuit să primească un restart la câteva luni. Să-și odihnească ochii atunci când plecam de-acasă și-i închideam capacul. Avea deja peste un an de când nu mai primise un reinstall de sistem de operare, o curățenie prin fișiere. Desktop-ul era plin de chestii aruncate la repezeală. Și nici nu mai sunt sigură dacă observasem sau nu că nu i se mai închidea display-ul atunci când închideam capacul.

Cert e că într-o zi, am ridicat capacul și am văzut ultima lumină pe care avea să mi-o arate. Acum, disting niște forme, disting dezordinea de pe desktop, dar lumina e stinsă acolo înăuntru. Lui Dellulică al meu probabil i s-a ars neonul de la display. Și zace așa de ceva vreme, că iar nu-mi găsesc vreme de el.

Dar eu sufăr. Pentru că oricât zice lumea că el e doar core 2 duo, că au aparut trei i-uri după el, că are patru ani și e bătrân și prost, ei nu-l cunosc cum îl cunosc eu. E un sentiment, e o apăsare de taste și un ecran gălbui care sunt doar ale lui.

Dellulică will be back!!! I love you, Dellulică!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *