Relatare obiectivă – IV

– Băi, tu chiar eşti cleptoman! Nu te-ai putut abţine! Ce faci tu cu o poşetă şi cum ai putut să faci aşa ceva? Avea dreptate mama, că mă înhăitez numa’ cu rataţi! Doamne apără şi păzeşte, cine-a mai văzut aşa ceva, om serios, să fure poşete?!

– Hai, nu fi… am luat-o pentru tine. Am văzut că din toată Plaza aia, ai remarcat doar poşeta Împărătesei. Dacă nu vrei, putem s-o vindem…

– Nu ţi-e ruşine obrazului! Stai de vorbă cu doi preşedinţi, datorită mie, vezi bine, şi tu furi poşete! Eşti o adevărată ruşine! Mi-e ruşine că te cunosc!

– Hai, măi, nu fi aşa…

– Şi mai spui că eşti credincios! Şi tu furi! Cum stăm cu purtarea creştinească?

– Hai, măi… Ne certăm de la un căcat de poşetă de fiţe… Am crezut că-ţi place, de-aia am luat-o. Oricum, Împărăteasa n-o să observe, că mai are vreo patru acasă, aşa mi-a zis…

– Şi ce? Ăsta-i un argument să furi? Tu n-ai pic de simţ moral în tine!

– Drept să-ţi spun, când te văd nefericită, nu prea am… Şi când te-ai uitat la poşetă exact asta exprima chipul tău… Că eşti nefericită… Pentru mine, astea sunt pulbere-n vânt, n-au nicio valoare, dar femeile sunt ca găinile, când văd ceva strălucitor, nu se pot…

– Bine că insinuezi că aş fi şi găină! Ieşi afară! Să-ţi fie ruşine să vii la mine cu obiecte furate! Dacă voiai să-mi faci o bucurie îmi cumpărai un Vuitton, da’ unu din piele nu chestia asta sport, de mers la tenis! Încap rachetele în ea! Du-te şi du-i-o femeii înapoi! Dispari! Şi ia-ţi şi spălătura asta de vase de zici tu că-i compot! N-ai decât să mănânci tu compot de piersici, sau să-l dai la vreun boschetar! Auzi, compot de piersici, când e sezonul piersicilor! Să-mi fi adus un compot de rodii, sau de ananas, nu rahatul ăsta penibil!

– Bine. Mă duc. Aşa faci tot timpul. Nu-ţi convine nu ştiu ce şi te răcoreşti pe mine. Eu suport orice. Adevărul este că aşa ţi-aş trage o bătaie…

– După ce că transpiri ca un … ca o … ca un animal neinventat, ai şi porniri violente, specifice, dealtfel, celor cărora nu le pasă cum arată… Şi mai zici că ţii la mine! Lasă-mă-n pace! Nu vreau să te mai văd! Bine c-ai venit până la Bucureşti să-l vezi pe Preşedinte şi ai tăcut ca un peşte, n-ai scos niciun sunet. Puteai să-ţi ceri măcar scuze că ai fost legionar! Ai fost, sau n-ai fost?! Bine că m-ai compromis pe mine! Eu de unde să ştiu ce trecut neguros are un ins ca tine? Acuma ce-i spun Preşedintelui?

– Ei! De unde ştii tu ce-am vorbit noi? Că am vorbit şi noi, ca bărbaţii, până să vii tu şi să se flambeze Şahriar!

– Daaa… Ce să-ţi spun! Ai scos tu vreun sunet. Ai stat aici şi ai transpirat. Uite, mi-ai udat şi patul. Puteai să transpiri şi tu pe scaun, nu în patul meu de spital! Cum mai dorm eu aici, îmi spui şi mie? Şi, uite, ai rupt şi halatul! Cum pui mâna pe ceva, cum transpiri şi distrugi.

– Ce halat?! Aşa era! Nu l-am rupt eu.

Brusc, surprind în privirea lui Vania ceva.

– Te pomeneşti c-ai sărit la bătaie la Şahriar. Te cred în stare.

– Ei. I-am făcut o tură de cap, că a vorbit urât de tine.

– Alt nesimţit. Ce-a zis?

– Nu pot să-ţi spun. Lasă…

– Hai, zi-mi acuma, dacă tot ai adus vorba.

– Nu zic. A zis o prostie. Că ce-ar face el dacă… ei, nu-ţi zic.

– Ce-ar face el dacă ce? N-o mai face pe misteriosul. Dacă nu-mi zici, nu mai scriu nimic. Ba nu. Dacă nu-mi zici, şterg blogul, salut.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *