Continuarea relatarii obiective

Cum să-ţi ştergi blogul, eşti nebună? Ai scris aşa de … Bine, hai că-ţi zic. Era o discuţie despre femei. Preşedintele a spus că femeile sunt mult mai intransigente decât bărbaţii, că o femeie nu poate fi coruptă. Aici a sărit Şahriar: ” Fii serios, Ioane! Ştii cât costă un Bugatti Veyron? Dar un telefon iphone? Dar un Vuitton?” Am intervenit eu şi am scos Vuittonul din geantă. “Şahriar, am şi eu un Vuitton, l-am luat pentru Gabriela, vreau să-i fac o surpriză.” “Ce? Ăla-i Vuitton? Du-te bă, de-aici, că mă pricep! I-am luat cinci vuitoane lu’ Elena. Ăsta-i ştift făcut pe vapor! Şi ce? Gabriela crezi că apreciază aşa o zdreanţă? Să-i fi luat şi tu un parfum, nu rahatul ăla! Dacă eram în locul tău îi luam un v…..r” Aici, am sărit peste patul ăsta şi l-am prins pe Şahriar de guler, i-am răsucit o mână şi i-am făcut un tur de cap, după ce l-am pus în tuş, l-am întrebat: “Ce să-i fi luat Gabrielei? Poţi să repeţi?” El, gemând, zice: “Să-i fi cumpărat integrala operei lui Osho… auuu, spatele meu, operaţia…“

– Bun. Are dreptate, în privinţa poşetei. Hai, ia-ţi-o şi spală putina. Ia-ţi şi compotul. Să nu te mai prind pe-aici. I-ai dat cărţile cu autograf Preşedintelui?

– Da. I le-am dat.

– Bun. Mission accomplli. Allez!

– Hai că mai stau un pic. Până îţi pune perfuzia. Am adus o sticlă de Guiness. Ţi-o pun în perfuzie, zice Vania, zâmbind.

– Hai mă laşi cu glumele tale răsuflate. Ceau! Noapte bună!

Vania iese, trist, cu halatul atârnând în urma lui ca o frunză de toamnă. Deschid cartea, dar rândurile fug, la fel şi gândurile. “Ce zi! Ce-o fi căutând Şahriar? Pe Preşedinte îl înţeleg, e înduioşat de situaţia mea fără ieşire, dar Şahriar ce vrea de la mine? Şi Vania, auzi la el, să fure poşeta de 3000 de euro a Împărătesei… Ăsta chiar că-i razna. Mai bine o luam şi i-o înapoiam eu, că ăsta precis o vinde pe trei beri. Deşi nu pare să fie beţiv, cred că mai mult se laudă… Să sară el la bătaie la Şahriar. Cine ştie ce-i face şi ăsta. E clar. Cu toţii sunt duşi bine. E drept, nici eu nu-s normală…”

Încet, gândurile se domolesc şi eu alunec în somn cum aş aluneca pe apele repezi cu o barcă gonflabilă. Încerc să cârmesc, barca se izbeşte de stânci şi caută curentul, se roteşte, se roteşte, ameţesc şi nu mai reuşesc să restabilesc echilibrul ambarcaţiunii, o ia curentul şi-o izbeşte de mal. “Zdrang! Zdrang! Cioc!” sună vâslele izbite de stâncă. “Poc! Poc! Poc!” trosnesc părţile din lemn, bancheta se dezmembrează şi alunecă în apă. “Trosc!” se rupe şi cârma sau nu e cârma. Mă trezesc. O umbră alunecă pe pervazul geamului în salon. Reflex, duc mână al comutator. În canatul geamului stă Şahriar, zâmbind şmechereşte. Duce arătătorul la buze: “Şşşt! L-am păcălit pe Ion că mă duc pe jos. Avem de vorbit. Hai, îmbracă-te, mergem să-ţi arăt Bucureştiul noaptea, ca-n romanţa aia.” Mă îmbrac cu gesturi febrile. O parte din mine se împotriveşte. “Unde mă duc cu nebunul ăsta?”. O altă parte mă îndeamnă la aventură. ” În definitiv, ce poate să mi se-ntâmple, că doar nu e fiară?… Dacă nu merg, eu sunt cea care pierde.” Mişc arătătorul în sens circular şi Şahriar se întoarce pe călcâie mormăind. “Of! Femeile astea! Numai pudoare!” “Ce-ai zis? Vezi că imediat mă dezbrac şi mă bag în pat şi nu mai merg nicăieri”. “Păpuşă, uite cum stă treaba, ca să stabilim nişte minime reguli, pentru noaptea asta. Eu nu sunt Vania al tău, să ştergi pe jos cu mine”, zice cu glas grav şi serios. Înţeleg imediat din ton că nu e cazul să fac nazuri. “Lasă că-ţi bagi tu autoritarismul în cur” mă gândesc şi îmi închei sandalele.

– Când ne întoarcem?

– O să fii aici dimineaţa, n-ai grijă.

– Pe unde ieşim? Sper că nu vrei să sar pe geam, cu tocuri.

– Nu. Pe-acolo intră golanii ca mine. Ieşim frumos, civilizat, pe uşă, pe unde să ieşim, spune cu vocea lui cu frecvenţă gravă, liniştitoare.

Mă gândesc că asta găsesc femeile care-l iubesc, plăcut, la el. Hotărârea. Ieşim şi pornim fiecare în aventura lui.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *