O altă povestioară

Învioraţi de aerul nopţii, păşim fiecare cu gândurile lui, eu călcând de parcă aş merge pe jăratec, cum fac de obicei când am tocuri, iar Şahriar, legănându-se din umeri de parcă ar înota, puţin adus de spate, de parcă ar avea un fier curbat în şira spinării.

– E adevărat ce-a scris presa, că ţi-ai fisurat coloana sărind gardul la Cotroceni să te vezi cu Elena?

– Hă, hă, hă! Nu, băi Şeherazada. Hai, că cu tine pot să fiu sincer. M-am îmbătat odată rău, da’ rău, când le-am zis la ăştia ai mei să iasă de la guvernare, că nu voiau cu niciun preţ. Şi, cînd am ieşit să-l conduc pe Boc, am alunecat nu ştiu cum pe scări. Am venit cu spinarea de-o treaptă şi gata. Asta a fost. Cu Elena … ce să fie? Au zis unii dintre consilierii mei de taină că ar da bine la românul de rând, că tot mă ştie chefliu, să mă ştie şi … înţelegi tu. N-a fost decât aşa, o făcătură de imagine. O manipulare. N-am nimic cu ea, adică n-aveam, dar de când mi-a băgat-o toată lumea-n aşternut, am început s-o remarc şi eu. E drept, bărbată-su a câştigat binişor de pe urma “dezonoarei” pe care, cică, i-aş fi făcut-o. Nu i-am făcut nicio dezonoare, doar i-am făcut cadou nişte contracte… Vezi tu, aici, în Bucureşti, de unde se dă ora exactă, toată lumea e combinată cu toată lumea, pe caşcaval. Aşadar, toate adversităţile care-apar la televizor sunt “jucate”, nu e nimic adevărat.

– Şi totuşi, de ce v-aţi despărţit de PNL?

– De la bani, Şeherazada, de la ce credeai, de la femei? Hă, hă , hă! Unde vrei să mergem? Hai să-i sun pe băieţi, să ne ducă…

– Nu-i mai trezi la ora asta. Mergem aici, la Codrul Cosminului, e aproape. Ce vrei de fapt?

– Nu vreau nimic, vreau să stau şi eu de vorbă cu cineva. Sunt atât de singur… Toţi vor ceva de la mine. Să le dau, să le fac. Tu doar mă miştocăreşti. De ce-o faci?

– Pentru că trebuie să existe un “nebunul împăratului”. Dacă fiecare om care are putere ar avea un om care să-l coboare cu picioarele pe pământ, nu s-ar întâmpla atâtea nedreptăţi. Fiecare om care capătă o putere vremelnică o interpretează şi o aplică discreţionar, în funcţie de gravitatea frustrărilor lui. Încearcă să le facă celor pe care îi are în subordine exact genul de “mizerii” pe care le-a suportat la rândul lui, de la alţi nefericiţi… De-aia lumea e un loc al nefericirii…

– Uite că am ajuns. Hai să mâncăm ceva, că n-am apucat astăzi, am tot stat după tine, pe la spitalul ăla. Nu-mi plac spitalele. Suferinţa din ele mă duce cu gândul la propriile mele neputinţe. Lumea e de când e ea un loc al nefericirii. N-o s-o faci tu, n-o s-o fac nici eu mai bună.

– Tu nici măcar nu încerci.

– Şi Iisus a vrut s-o facă mai bună şi ai văzut ce a păţit. L-au dat la moarte cei care-l slăveau, ba chiar şi cei apropiaţi, care credeau în el, sa mă rog, aşa au declarat. Cum să fie bună o omenire a cărei credinţă se întemeiază pe crimă şi delaţiune?

– Chiar. Avea un prieten, scriitorul Mircea Nedelciu, o teorie. Că istoria este determinată de delatori. Ei fac, de fapt, istoria, pentru că ei îi modifică datele, trădând. Am auzit că şi tu, la Anvers…

– Şi ce-ai fi vrut? Aşa era sistemul, nu te puteai împotrivi. Voiai să progresezi, le acceptai condiţiile. Spionajul economic era în floare. Eram maeştri. Acum, chinezii au o reţea redutabilă de spionaj economic. Am încercat şi eu să fac ce-a făcut Ceauşescu, dar nu merge cu ăştia. Nu mai există patriotism. S-au dedulcit toţi la bani, inclusiv eu. Cui îi mai pasă de ţară? Ne mai pasă dacă mai putem vinde ceva… Ne-au descoperit ăştia pământurile şi bogăţiile şi vin peste noi. O treime din teritoriu e a străinilor.

– Şi de ce nu faci nimic? Ai acces la informaţii, ai putere, încă…

– Am un căcat. Mi s-a părut că am, uite, şi ţie ţi se pare. N-am nimic. Sunt o paiaţă în geam. Mai dau şi eu din clanţă. Acuma, nici din clanţă nu mai dau că … în fine, nu mai dau. La început mi s-a urcat şi mie la cap, credeam că-s Zorro. În continuare, conduce tot, absolut tot, mi-a zis mie Patapievici – a zis şi la o emisiune la Radio România – ăla de care-ţi place ţie… El controlează în continuare tot… Dacă îi afli secretul mi-l spui şi mie, da?

– Nu e vorba de niciun secret. E vorba de credinţa în Bine, îţi spun eu. Ştii cum spunea Dostoievski, “Frumuseţea va salva lumea”.

– Tu eşti idealistă rău! Care frumuseţe? Unde vezi tu frumuseţe în ligheanul ăsta cu lături care a devenit lumea?

– Ce vrei să vezi, aia vezi. Lumea nu-i un lighean cu lături. Este locul miracolelor. Cu amendamentul că trebuie să crezi că e posibil. Să crezi cu toată fiinţa ta în Bine, şi atunci, nu imediat, vezi bine, se întâmplă.

– Eu nu mai cred în nimic. Poate în Dimple ăsta. Mă ajută să gândesc mai limpede.

– Da, te ajută, băut într-o cantitate rezonabilă. După a doua sticlă nu cred că te mai ajută.

– Aşa e, după a doua sticlă devin violent. Cam ca tine după a treia bere, zice Şahriar, zâmbind.

– Bine că-mi număraţi voi berile…

Au sosit bucatele, păstrate calde deasupra unui vas cu jăratec şi încetăm conversaţia, în timp ce ne bucurăm de minunatul gust. La sosirea eclerelor scăldate în ciocolată, încercăm să reînnodăm discuţia.

– Auzi, Şeherazada, tu ce crezi, îşi face nea Nelu alt partid? Mă bazez pe puterea ta de deducţie, că e clar că nu spune la nimeni…

– Auzi, de asta ai umblat tu ca motanii în călduri pe acoperişuri? De-asta m-ai scos în oraş să-mi arăţi Bucureştiul noaptea şi alte texte ieftine? Să-ţi fie ruşine! Şi, dacă aş şti, crezi că ţi-aş spune ţie? Nefericitule, nu eşti în stare să te bucuri de nimic! Numai la manevrele tale oculte ţi-e gândul! Dacă tu eşti profund amoral, înseamnă că şi alţii sunt la fel?! Am plecat, salut! Să-mi plătesc consumaţia, că eşti în stare să strigi după mine că am plecat fără să…

– Hei! Şeherazada, nu pleca! Vin după tine, oricum! Scuze, n-am ştiut că de la a doua bere direct eşti nevricoasă. Nu vreau să ştiu nimic, voiam doar să .

N-am mai auzit restul cuvintelor. La ieşirea din restaurant, după un stâlp, dau nas în nas cu Vania.

– Tu ce spionezi pe-aici? întreb, încercând să-mi dau seama dacă e treaz.

– Ei! Nu spionez nimic, voiam să mă asigur că Şahriar nu …

– Nu, ce? Şi ce, mă rog? Tu eşti garda mea de corp? Crezi că nu ştiu să mă bat? Am făcut şi Shotokan, dacă vrei să ştii. E şi damblagiu, dă-l încolo, nici n-ai ce bate.

– Nu s-a dat la tine, nu?

– Aia te interesează pe tine?

Nu mai apucăm să ne certăm că apare şi Şahriar.

– He, he! Diadia Vania! Ce surpriză!

– Îl ştii şi tu?

– Cum să nu-l ştiu?! El mi-a zis de blogul tău. Şi de povestea lu’ aia, Pizdreanţă, sau cum o cheamă…

– Filomela Pizdritz, sar eu să-mi apăr pesonajul.

– Aşa, Pizdriţ. Faină poveste. De ce nu mai scrii la ea? Mai citesc şi eu şi mă destind. Prin ce trece procurorul ăla, Ariel sau cum îl cheamă… hă, hă, hă! Parcă ar fi Morar al meu…

– Aristotel. Intenţionat am ales un nume elevat alăturat unuia defăimă…

– Ei! Nu-i explica lui elemente de stilistică literară… intervine Vania.

– Lasă, că poate mă fac şi eu scriitor, ca Oana, am văzut că ea e bine înfiptă în asta cu scriitorii profesionişti. Hai să ne continuăm peripluul prin noaptea oraşului… Ce zici, Şeherazada, am talent? Mă fac scriitor, când mă las de preşedinţie?

– Da, o să scrii romane despre flotă, la “mititica”… Gen “Toate pânzele sus”. Fără imunitate, eşti mâncat.

– Nu e chiar aşa. Am vorbit eu cu Mircea şi mi-a spus că-i numai aşa, o vrăjeală, asta cu ridicatul imunităţii. Să i se ridice şi lui ceva… Hă, hă hă!… Fac şi ei un pic de tapaj, compromit bine subiectul şi pe urmă o lasă moartă. Ce? În Roma antică nu era imunitate? Păi altfel cum s-ar fi îmbogăţit aleşii neamului? Ce chichirez mai are atunci statutul de demnitar dacă eşti tratat ca un muritor de rând? Asta-i democraţie? El cică vrea să mă lase pe mine fără imunitate, dar de fapt vrea să-l lase pe Năstase cu ouăle neimunizate… fără scrot, că-i suflă ăsta-n ceafă… Hă, hă, hă!

– Da, chiar cum îţi explici, Şahriar, că un partid de oameni, totuşi – orice-ar zice cine-ar zice – de valoare, cum este PSD-ul, să accepte un preşedinte de factura ăstuia, a lui Pinocchio?

– Măi fătucă. Ai auzit, acolo, în Banat, au paorii o vorbă: “Unde-i multă minte e şi multă prostie”. Mi-a zis-o mie Leul Frunză. Aşa şi tu. Păi cum să se erodeze altă personalitate într-o atare situaţie când PSD-ul trebuie să facă echilibristică între Putere şi Opoziţie? Măcai pe-ai mei i-am tras la scuteală. Nu-s la Putere, nu se erodează iar afacerile sunt afaceri, în continuare. E drept, am crezut că Motoriceanu e mai pămpălău. Am luat plasă, nu e pămpălău deloc. La câte smetii i-am dat, altul era lat. Ăsta, cu cât îl bat, cu cât îi creşte puterea. Ba a crescut şi-n sondaje. Aşa că au pus şi ei pe Pinnochio la geam. E mai prost decât Boc al meu, este? Măcar Boc e amuzant. Orice-ar spune, îţi vine să râzi. Ăsta e catastrofal. Chiar şi pe mine mă înspăimântă prostiile pe care le spune.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *