Din ce am mai scris recent

Parcă ne înţeleseserăm asupra capitalismului, Ioane. N-ai zis tu că suntem în faza capitalismului primitiv, al acumulării sălbatice de capital? Încă n-am acumulat destul, să trecem la etapa distribuirii plusvalorii, sau a profitului, cum ne place nouă să spunem şi nu numai să spunem, da. Încă nu ne-am îmbogăţit destul. Cu cât devii mai bogat, cu atât devii conştient că poţi deveni şi mai bogat. Şi cu cât eşti mai bogat, cu atât eşti mai trist. Pentru că-ţi dai seama că nu poţi cumpăra fericire, tinereţe, sănătate, şi mai ales dragoste. Banii nu-i transformă pe copiii tăi într-unii mai deştepţi, dacă sunt proşti.

– Aş putea zică că sunt avantajat dar nu sunt.

– Da. De exemplu, eu sunt conştient că fiică-mea e tăntăloaică, dar e fiică-mea. Toţi banii mei din offshore-uri nu-i pot cumpăra mai multă minte. S-au găsit tot felul de ţucălari în pedeul meu care-au tras de ea să intre în politică. În ideea că asta o să-mi fac mie plăcere. Nu sunt tâmpit, ştiu şi eu cât de ticăloase sunt slugile. În loc să-mi facă mie vreo plăcere, au compromis-o şi pe ea, m-au compromis şi pe mine. Că eu i-am spus: Stai, tati, cuminte. Nu eşti tu pentru politică. Îţi dă tati bani să-ţi cumperi jeep. A vrut jeep, i-am luat jeep. Îi dau tot ce vrea ea. Îi cumpăr tot ce-şi doreşte. Dar, uite, şi ei îi place puterea. A dat de gustul ei.

– Că ţie ţi-o fi displăcând, zice, zâmbind ironic, Preşedintele.

– Nu-mi displace. Da şi cu puterea e cam cum e cu banii. Cu cât ai mai multă, vrei mai multă. Îţi vine să faci tot felul de trăsnăi, să verifici câtă putere ai. Eu, de exemplu, ca să verific dacă m-ascultă ăştia ai mei, i-am pus să iasă de la guvernare. Le-am dat ordin: Bă, ieşiţi de la guvernare! Unii câr, alţii mâr, au ieşit. Eu i-am băgat la guvernare, eu i-am scos. Dacă vrei să administrezi singur toată puterea, eşti pierdut. Te abandonează toţi. Cum te-a abandonat pe tine, Ioane, când au crezut ei că nu le mai poţi aduce ciolanul plin de carne sub nas. Ăştia sunt comilitonii. Nişte hiene. Leoica vânează, sfârtecă prada, vin leii şi mănâncă şi îi atacă hienele, atunci trebuie să abandoneze că hienele sunt în gaşcă. Sunt ei mari şi puternici dar hienele sunt mai viclene. Aşa e şi cu politica. Eu am prins vânatul cel mare – unii zic că tu m-ai ajutat – şi am mâncat cât am mâncat, apoi le-am lăsat lor să mursece. Acum, când au rămas ciolanele goale, se uită la mine cu ochii lor înroşiţi şi arătându-şi colţii. Mai vor. Să mai vânez o dată. Să le mai prind o pradă. Ştii ce, Ioane? Îmi vine să-i bag în pizda mă-sii pe toţi şi să-i las să se sfârtece între ei îşi încheie Şahriar tirada.

– Asta cu ajutorul pe care ţi l-aş fi acordat eu, în campanie, comportă o discuţie, Traiane. Ştii cum e? Mie nu mi-a păsat de putere, nu mi-am dorit-o, nu m-a interesat. Mulţi se întreabă ce secret deţin eu. Uite, şi fata asta, Şeherezada, cum îi zici tu, şi ea încearcă să descopere care e secretul puterii mele. Nu există niciun secret şi nu există nicio putere care vine de nu ştiu unde peste om. Puterea e în om, în fiecare. E şi în tine, Traiane, dar te-a cuprins, nu te mai vezi din ea. E şi în Gabriela, puterea care, uite, a ajutat-o să supravieţuiască, pentru că a avut un crez. E şi în Vania, care tace şi ne-ascultă aici, deşi el e un revoluţionar şi un revoltat permanent, el nu e mulţumit de nicio ordine. Puterea înseamnă intensitatea sublimă de a crede în ceva cu tărie, cu orice preţ, cu preţul vieţii. Eu am crezut în omenie, de exemplu.

– Hă, hă, hă! Ai avut şi parte de ea, Ioane! Numai oameni pe lângă tine! exclamă fericit Şahriar.

– Am avut parte, dragă. Măi Traiane, uite, tu după ce n-o să mai fii preşedinte, n-o să te mai cunoască nimeni. Şi ştii de ce? Pentru că ţi-ai bătut joc, sistematic, aşa eşti tu smintit, de credinţa pe care şi-au pus-o oamenii în tine. Eu am şi acum prieteni care nu m-au părăsit. Am zis c-am crezut în omenie. Nu am crezut în omenia cuiva anume. Am crezut în omenie, aşa, în general. Că e posibilă. Că oamenii pot să fie cu măsură, să se respecte, să aibă raţiune şi conştiinţă.

– Astea-s utopii, Ioane. Omul este un animal. Animalul ştie numai de frică şi de instincte. De altceva nu ştie.

– Ei, aici ne deosebim fundamental. Eu cred că omul este în primul rând raţiune şi şi responsabilitate.

– Şi cum îţi explici faptul că toţi cei pe care i-ai crescut ţi-au înşelat încrederea? tună Şahriar.

– Nu mi-au înşelat mie nicio încredere. Eu am crezut că ei pot să facă nişte lucruri bune pentru ţară, i-am ajutat, i-am împins în faţă. Şi-au înşelat propria lor conştiinţă. Eu pot să-i iert, i-am şi iertat, de altfel, dar ei nu se vor ierta niciodată că s-au înşelat singuri. Că au spus aşa: lasă, că fac prostia asta, şi după ea mă opresc. Pentru că nu poţi să te opreşti, dacă ai alunecat pe panta compromisului. Câd ţi-ai înglodat sufletul, eşti pierdut.

– Păi nu-i politica arta compromisului?

– Da, este, ca teorie. Faci compromisuri dacă urmăreşti un ţel nobil, propăşirea ţării, bunăstarea cetăţenilor, da, atunci e perfect justificat compromisul. Uite, de exemplu, un compromis urât care a servit interesele ţării: permisiunea de a survola spaţiul aerian românesc pentru avioanele americane care au bombardat Jugoslavia, compromis care ne-a servit integrării în NATO. Sau vânzarea PETROM către o firmă austriacă, compromis care a servit integrării noastre europene. Aşa se face marea politică. Ce-aţi făcut voi, certându-vă de la bani, este ţigăneală.

– Aş vrea să fac şi eu ceva măreţ, să rămân în istoria acestei ţări.

– Aţi putea să vă apucaţi de scris romane dark fantasy – intervine, parcă venind dintr-o altă lume, Vania.

– Taci, băi, că tu eşti legionar. Sau te-ai convertit la socializm, mai nou?

– Nu am fost niciodată legionar. Am simpatizat cu ortodocşii naţionalişti şi acolo puteam să public ce aveam eu chef să scriu. Până una-alta, numai social-democraţii au demonstrat că le pasă de Ţară

– Ioane, tu vorbeşti cu ăsta care te-a înjurat?

– De ce să nu vorbesc? Cu toţii spunem multe, în diferite conjuncturi. Şi-apoi, e un scriitor serios, a publicat 43 de cărţi, e şi lider de opinie în blogosferă. Apără credinţa poporului român. De ce n-aş vorbi? Cu tine de ce vorbesc?

– Vorbeşti tu, care eşti ateu, sau liber cugetător, mă rog, cu un scriitor ortodoxist. Asta da deschidere!

– Nu ştiu de unde ai dedus tu că sunt ateu. Poate c-am spus ceva în sensul liberei cugetări şi ai răstălmăcit. Nu am spus explicit că nu cred în Dumnezeu. Asta ar însemna să-mi neg întreg neamul. Dar nu agreez unele practici, asta e altceva. Cred, în inima mea, cred. Cine nu are convingeri nu poate trăi împăcat cu sine pe lumea asta. Dar hai să plecăm, că e târziu. Hai că te duc eu cu maşina mea, nu mai conduce beat prin Bucureşti, şi-aşa te vorbeşte lumea.

Au ieşit amândoi din salon, Şahriar mai umanizat decât l-am văzut vreodată iar Preşedintele, cu aceeaşi lumină albă învăluindu-l ca un abur strălucitor.

Eu m-am aşezat într-un colţ al unuia dintre paturi şi mi-am întors privirea spre Vania.

– Mi-ai cumpărat compot de care ţi-am zis?

– Stai să mă uit în geantă, crezi că eu mai ţin minte ce-am cumpărat

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *