La rentrée

Cum situaţia e albastră prin zona noastră, azi sunt pusă pe şotii; voiam să vă scriu un articol în franceză. Pe urmă, am dat roată ochii pe-aici, nu sunt decât nişte dosare, nu am dicţionar. Aşa că m-aş face de băcănie şi nu e cazul. Dosarele, fiecare, reprezintă câte o tragedie. Unele sunt în desfăşurare, altele abia fermentează. Le las acolo, nu pot interveni. Ştiţi că într-o tragedie nu se poate interveni, nu-i aşa?

Ieri a fost prima zi de şcoală. De fapt, deschiderea oficială a noului an de învăţământ. Mai mare platitudine decât asta, nu poţi să scrii în 15 septembrie. Data începerii anului şcolar a migrat, în aceşti 18 ani, ca un cursor pe Excel. Aseară, l-am auzit la RRA – postul pe care e fixat radioul nostru – într-o înregistrare, pe PF Daniel şi m-am dumirit. Ne încărcăm cu dumnezeire de Înălţarea Sfintei Cruci şi a doua zi pornim să desăvârşim cunoaşterea. Mărturisesc că această viziune, a împletirii ştiinţei cu credinţa, mă satisface. Deşi, ştiu bine, spiritul nu poate fi măsurat, orice-ar zice cunoscătorii. Credinţa este un pas evanescent al sufletului către cer iar ştiinţa este un pas al minţii în materie. Lăsăm pe altădată consideraţiile spiritualiste, altfel, ne vom învârti în eternitate în cerc, în silogismul oului şi găinii. Materialiştii spun că mai întâi a fost materia iar spiritualiştii spun că mai întâi a fost spiritul. Materialiştii sar ca arşi şi spun că nu se poate ivi ceva din nimic iar spiritualiştii spun că mai întîi s-a manifestat intenţia şi apoi ea s-a materializat. Eu, ca să mă împac cu mine, totuşi, spun că mai întîi a fost o Imensă Iubire. Din care au izvorât spiritul (Iubirea conştientă de sine) şi materia (Iubirea concretizată în energie compactă) deopotrivă.

Acum, că v-am expus concepţia mea despre lume şi viaţă (Weltanschauung-ul, cum m-ar ironiza Mordechai), să ne întoarcem în la rentree. De ce mi s-a părut mai expresivă această sintagmă în franceză şi nu începerea unui nou an şcolar? Pur şi simplu, noi nu avem, în limba română, o expresie care să însumeze toate trăirile din această zi.

Pentru mine, 15 septembrie începea în 10 septembrie, când lua tata chenzina. Tot cam pe-atunci, îmi aminteam de cele 100 de probleme de rezolvat din culegere (Olivotto, vă amintiţi?) şi de cele 20 de lecturi obligatorii care trebuiau rezumate în caietul de lectură. De citit citisem eu mult mai multe decât 20, ascunsă în pod sau în lanul de grâu (la vedere nu era chip de citit, pentru că imediat mă repera careva şi, văzând că n-am treabă, îmi găsea una de făcut), însă, era anevoie să rezumi, în câteva zile, 20 de cărţi. Apoi, începea febra cumpărăturilor.

Pentru mine există o singură la rentree. Ea s-a fixat în simţurile mele într-un mod unic, aşa cum ideea despre dragoste se leagă de primul sărut inocent sau de iubirea aceea a inimii care nu implică alte simţuri, nicidecum dorinţa, pe care o trăim o singură dată în viaţă.

Eram în clasa a II-a. Vacanţa mă umpluse de soare, de mirosul vântului, făcusem hecturi în piramidele de grâu de la canal, construisem, cu toţi copiii din mahalaua Cărămidăriei, labirinturi din baloţii de paie pe care muncitorii îi stivuiseră frumos. Noi i-am coborât de pe siloz şi i-am organizat în tunele prin care ne jucam de-a prinselea. Mirosul de cascadă de grâu al acelei veri, cărţile cu coperţi cartonate ale lui Jules Verne, uniforma cu pătrăţele minuscule indigo şi albe, şorţul albastru cu buzunare bridate cu broderie albă, în care locuia o batistuţă minusculă, guleraşul alb, detaşabil, croşetat de mama, apretat şi călcat cu fierul care semăna cu un bot de lup în care se punea jăratec roşu, toate acestea mă aşteptau ca pe o fiinţă ce urma să fie transformată, ca într-un rit al iniţierii.

Cu o seară înainte se petrecea ritualul îmbăierii. Mama înfierbânta apă într-un cazan de inox uriaş, pe plită, o turna apoi în vana mare din tablă zincată, pe care o construise tata, o potrivea cu apă rece până era bună, mă dezbrăcam şi mă cufundam în ea ca-ntr-o altă dimensiune. Mirosul cald al mamei, miros de pâine scoasă din cuptor şi a parfum de lăcrămioare, mirosul săpunul de casă, aspru şi curat, mirosul şamponului de urzică, verde, aburii buni ce ridicau în jurul meu o aură îmbălsămată, lucrau cu toatele pentru construirea unuia alt trup pentru o altă trăire. După ce mă răibuia bine cu o cârpă aspră de cânepă până mi se înroşea pielea ca la un rac fiert, după ce-mi scotea clăbucii din ochii înroşiţi şi după ce striga la mine cu glas ascuţit de îngrijorare să nu mă mai smiorcăi, după ce mă ridica în picioare şi turna cu o cană roşie de tablă smălţuită să mă clătească, din creştet, apă bună, ca o ploaie binefăcătoare, mama mă scotea din albie şi mă învelea într-un cearceaf alb. Uscată, moale, mirosind a muşeţelul pe care-l pusese în apa de baie, mă urcam în vârful patului cu un zâmbet fericit, lăţit până la urechi.

La capul patului, pe băncuţă, mă aştepta recuzita pentru a doua zi.

Era o zi însorită şi rece, cum sunt toate zilele de septembrie în căldarea Rădăuţilor. Arţarii din faţa casei, pastelaţi în toate nuanţele de la verde la roşu, leapădă câte o frunză ce dansează leneşă în aerul tare. Mă îmbrac, îmi iau toate hainele noi, îmbrac uniforma, ciorapii albi, mama îmi pune gulerul şi, aşezată pe scaun, îmi spune să mă aşez pe scăunelul mic. Mă piaptănă atentă, mai întâi în lung, să-l descâlcească, apoi, după ce împarte ceafa în două jumătăţi, piaptănă şuviţele în palmă. Înfige piaptănul în creştet, desparte şuviţa în trei şi împleteşte o codiţă pe care o prinde la capăt cu elastic. Peste elastic leagă benzile unei fundiţe albe înfoiată ca un trandafir cam de mărimea pumnului meu. Face aceiaşi operaţie cu cealată jumătate de cap. Mă  întoarce de umeri, mă îndepărtează şi mă priveşte. Deasupra frunţii, îmi pune pamblica albă.

Îmi iau ghiozdănelul maroniu, cu pielea ca de castană, în care am un penar de lemn lăcuit. pe capacul căruia e desenat un toc de pe vremuri. Mama mi-a povestit că aşa a scris ea la şcoală, cu tocul înmuiat în călimara cu cerneală. Lângă penar, sunt caietele învelite cu hârtie albastră iar în mijlocul fiecăruia se alintă o etichetă albă pe care sora mea mai mare mi-a scris numele, clasa şi şcoala. Mă încalţ, în tindă, cu pantofii bej cu baretă prinsă într-o parte cu încuietoare de metal, iau buchetul de crinzanteme din borcanul unde le-am pus de ieri, să stea în apă, mă uit după mama să văd dacă e gata şi ies prima pe poartă, ţopăind ca o vrăbiuţă prin praful drumului de ţară.

Copii şi mămici, grupuri-grupuri, vorbesc cu însufleţire şi se îndreaptă spre şcoală. Ajungem. Intrăm în curte. Ne aşezăm, noi, copiii, pe clase, în ordine, pe terenul de sport, unde se ţine careul. Ne bucurăm s-o revedem pe învăţătoarea noastră. Toată lumea e fericită şi emoţionată. Părinţii se aşează în spate, cuminţi. Băieţii sunt îmbrăcaţi în costume albastre şi au şepci cu cozoroc, cu emblema şcolii şi cu şnur galben. Începe festivitatea de deschidere. Vorbeşte directorul şcolii, Jacotă Ioan, un bărbat grizonat, grav. Spune câteva cuvinte de salut şi îi face semn profesoarei de muzică să dea tonul la imn. Ne ciulim urechile şi la semnul ei, începem, din sute de piepturi să intonăm imnul în timp ce drapelul tricolor al României urcă, încet, prins de sârma de la catarg. Trei culori cunosc pe lume/ Amintind de-un brav popor () Aerul devine mai pur, amestecat cu vocile noastre, drapelul flutură vesel, dându-ne de-nţeles că ne ascultă.

Ne îndreptăm spre clase, ne aşezăm în băncile  de lemn, cu pupitru înclinat, cu scobitură pentru călimară şi  pentru stilou. O ascultăm pe învăţătoare, atenţi. Privim manualele aşezate în faţa fiecăruia, exclamând la fiecare mică descoperire. Mirosim crizantema delicată aşezată în scobitura pentru stilou. Clasa miroase a apret, a văruit, a cretă, a podele frecate cu petroxin. Uşa se deschide şi în cadrul ei apare o doamnă frumuşică şi veselă, cu ochii verzi, cu părul auriu, numai inele. Are o haină de piele de culoare părului şi o fustă verde – oliv. Pantofii mici, ascuţiţi la vârf, cu toc, sunt, şi ei, verzulii. Ne aplecăm înafara băncii s-o zărim din cap până-n picioare. Emană o bună dispoziţie şi o blândeţe cuceritoare.  Ne-o prezintă învăţătoarea noastră. Este noua profesoară de franceză. Se numeşte Storoş Ana. Ne învaţă să salutăm, să ne adresăm, să ne prezentăm. Ne spune că astăzi este la rentrée. Din ziua aceea, şcoala mi-a fost mai dragă, dragă limba franceză iar fiecare început de an şcolar se numeşte, în mintea şi în sufletul meu, la rentrée. Îmi pare rău că fiul meu nu are parte de o asemenea ceremonie, el trebuie să-şi înceapă cursurile în dezordinea democratică, foarte chic şi cosmopolită în care se face un fel de învăţământ, astăzi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *