Excursii poetice

Vineri, de dimineaţă, am plecat la Turnu-Severin.

Nici nu ştiu dacă ne-a invitat cineva şi nici cine ne-a invitat. Zilele Casei de Cultură din municipiul de la malul Dunării s-au constituit într-un prilej pentru a ne revedea cu artiştii de acolo sau pentru a-i cunoaşte.

Directorul teatrului, poet apreciat şi cunoscut, cu atribute de care nu aş fi suspectat un artist, Viorel Mirea, hotărât, bun organizator, riguros şi   în acelaşi timp, sensibil, ne primeşte de parcă ne-ar cunoşte de când lumea.

Drumul a fost o încântare. Şapte artişti într-un microbuz. Nicu, poet, pictor, globetrotter, cu experienţa vieţii, care a croşetat toate meridianele lumii, ne spune bancuri. Râdem cu emoţia aceea care amplifică orice amănunt. Ajungem la Turnu-Severin într-un timp record, ne cazăm, ne pregătim să luăm parte la eveniment. Un desfăşurător elegant şi dens, poate puţin prea întins, dar, negreşit, dens. M-a impresionat întreaga redacţie a Luceafărului care împlineşte 50 de ani de activitate şi se sărbătoreşte aici, odată cu jubileul Casei de Cultură. Intelectuali de vocaţie care au descoperit, îndrumat, fericit, talente. Eu sunt mai degrabă un poet de carte, nu obişnuiesc să trimit texte redacţiilor revistelor literare; n-am simţit acest imbold nicicând. Însă, acum câţiva ani, pe când mai trăia umplând urbea cu personalitatea sa, Ion Chichere a trimis în numele meu un grupaj de poeme Luceafărului care – girate de el, fiind – le-a publicat. Vorbim despre o epocă în care noi abia învăţam să scriem şi ei făceau pact sau negociau cu cenzura. Citim cu toţii, o parte suntem membri ai Cenaclului Semenicul, alţii ai Cenaclului Mihai Novac, de la Oraviţa.

Primul îşi rosteşte poemele Nicolae Vlădulescu, directorul teatrului din Reşiţa. Apoi urmez eu, atât de emoţionată, încât uit imediat cuvintele pe care le-am rostit. Îl prezint pe Raul Bribete, un tânăr student, originar de la Oraviţa, obsedat de scris, de poezie, cu încrâncenarea aceea atât de firească la vârsta lui. Citeşte şi el şase poeme, toată lumea îl ascultă interesată.

Apoi, urmează Dorina Enuică, şi ea de a Oraviţa, poetă şi prozatoare deopotrivă, sensibilă şi candidă.

Ovidiu Gligu, cu poezia lui atât de distinctă, scrisă din interiorul unei copilării care nu se mai încheie, cu o inocenţă bine jucată.

La finalul recitalului cărăşenilor, Lucian Adam, un cap de adult pe un trup de copil, atât de emoţionat încât turuie repede şi declară, la final că nu mai suportă şi se duce să se-mbete. Deşi unii cred că mimează, noi ştim că nu-i aşa, că e un poet rămas pe jumătate în lumea poeziei

Cristian Buică, ţinându-şi în braţe chitara lui dragă, ne trece prin versurile lui Ion Chichere, prin atâtea alte melodii pe care le purtăm în suflete, de demult, cu vocea lui care seamănă cu toate marile voci ale folk-ului, dar este totuşi, altfel.

Din întreaga desfăşurare de forţe culturale m-a impresionat un grup de tineri actori, liceeni, care au pus în scena ad-hoc din mijlocul hemiciclului imaginat de aşezarea scaunelor, un poem al lui Viorel Mirea, Domnişoara Di. Doi copilaşi au dansat, aşa cum se dansează în şcolile de dans profesionist. Îi aplaudăm cu dragoste.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *