Amintiri de pe Cotu Buhaiului

Mărturisesc că abia aşteptam să înceapă şcoala, pentru că scăpam astfel de corvoada muncilor în gospodărie, de scosul gunoiului din coteţul lui Nichita. Nichita era în grija mea exclusivă. Era un purcel de treabă; dintre toţi porcii pe care i-am avut, în fiecare an, Nichita mi-a fost cel mai drag, pentru că am crescut cu el, alergând prin curte. Îi aduceam potbal de pe malul gârlei, i-l fierbeam şi i-l tocam, apoi, amestecat cu făină de mălai sau cu tărâţe, cu laptele pe care-l aducea tata de la fabrică într-o sticlă verde de un litru, cu dop din cocean de porumb şi cu un pumn de sare, îi puneam în troacă. I-o curăţam după ce mânca şi i-o spălam. Îi aduceam buruieni din grădină, lobodă, troscot şi volbură. Când îl lăsam afară din coteţ, alerga ca un bezmetic, grohăind şi săltându-şi urechile clăpăuge. Credeam că înţelege ce-i spun şi îl întreabam dacă noaptea se preface într-un prinţ neasemuit de frumos. El îmi răspundea: groh, groh, adică păi matale crezi altceva? Dacă aşa spune povestea, aşa-i!. Îl dădeam cu gaz să nu facă păduchi, îi schimbam paiele cu unele noi, îl mai certam că murdăreşte peste tot şi îi pisam cărămidă roşie, arsă, pe care o morfolea şi o cronţănea cu o vădită plăcere.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *