Altfel de copilarie

Pe la începutul lui septembrie, cam în 4 sau 5, era vremea de scos cartofii, barabulele, cum le zice la noi. Când eram mică, îl aşteptam pe tata de la lucru să cosească, după ce am crescut, cu o anume mândrie amestecată cu spaimă, luam eu coasa şi coseam beldele. Ştiam că dacă îi rup coasa lui tata puteam să plec de-acasă. Aşa că întindeam braţul drept apucând de mânerul curbat montat pe coada coasei, şi cu o mişcare perfect semicirculară, treceam lama prin buruieni, ţinând cu stânga capătul cozii. Fâşâitul ei plin însemna că mişcare e bună. În urma mea, rămâneau deluşoarele rânduri-rânduri pe care în ziua următoare le muşca lama sapei. Era imposibil să nu nimereşti cu tăişul în cuib şi să nu tai vreun cartof, prilej de dojană, de ruşine şi de comentarii. O asemenea zi era imposibil s-o uiţi. Lumina avea ceva de miere. Deşi soarele era sus pe cer, căldura nu mai ara una dogoritoare, ci una răcoroasă. Scosul cartofilor presupunea un ritual cred că vechi, acelaşi, din clipa când oamenii s-au apucat de cultivat legume. Mi se părea că sunt un împărat al cartofilor, cu picioarele înfipte în văile dintre dealuri, ca un zmeu din poveste care urma să scormonească şi să scoată din obcinile de sub pământ bugării lunguieţi, roşii sau galbeni. Mama şi tata îi săpau şi eu cu sora mea îi adunam şi îi sortam. Îi puneam în găleţi şi îi căram la capătul ogorului. Cei de mâncare, mai mari, într-o movilă. Cei de sămânţă, pentru anul viitor, în altă movilă, cam de mărimea unui ou de găină. Cei pentru Nichita într-o altă movilă. Pentru Nichita, până începea şcoala, era sarcina mea să-i spăl, să-i pun la fiert într-o oală veche de aluminiu, pe o sobă, afară, în curte. După ce îi fierbeam, îi scurgeam de apă şi îi pisam cu un bătălău. Erau pregătiţi pentru tainul lui Nichita. Tata îi poreclise pe porc Nechita, când îl cumpărase de la obor şi-l adusese acasă într-un sac de iută. După numele unui preşedinte rus îl numise, aşa cum porecise toată strada unde stăteam noi. Unul era Gât-Strâmb, pentru c-avea torticolis, şi mergea cu capul aplecat într-o parte. O bătrână de la care luam seara lapte, câte o oca la două zile, era Padama. Vecina noastră de peste drum era Ţâţoaia iar unchiu-meu, slab ca un ţâr, Săcu. Nevasta unui vecin pistruiat, Pestriţu,  vestită pentru zgârcenia ei, era Ghionoaia, iar soţul Ţâţoaiei, pentru că era mic şi sfrijit, firesc, Ţâţucă. La două case de noi stătea Balena iar bărbatul ei, nu ştiu de ce, era supranumit Cabuţ. La capătul ulicioarei ce dădea în Cotul Buhaiului unde băteam noi mingea toată vara şi ne scăldam în Topliţa, la bulboană, stătea o babă care părea să fie babă de când lumea, în pridvorul casei, pe o laviţă, pe care-o chema Cur Putred şi, mai încolo, la câteva case, o familie de veşnic nedespărţiţi, Hulubii. Într-o asemenea companie, nu puteam să am decât o copilărie magică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *