Cenaclu la Semenicul

Joi am fost la cenaclu, la Semenicul. Deşi eu sunt un om extrem de ciudat şi de contorsionat când vine vorba de scris, am uneori nevoie de confruntare. Scrisul se petrece în singurătate. Într-o singurătate absolută, de gheaţă. Mă deranjează şi dacă deschide cineva o uşă. Pentru că atunci când scriu, sunt conectată la lumea pe care-o transpun în cuvinte. Iar orice zgomot mă smulge de-acolo şi mă aduce în lumea reală. Şi inspiraţia a zburat ca o vrabie. Merg şi nu merg la cenaclu. Mizantropia mă trage de mână să stau imobilă. Dorinţa de a fi cu ceilalţi asemeni mie, frumoşii nebuni, mă împinge să-i caut. Aţi văzut cum arată nobilii scăpătaţi? Deşi starea lor materială este precară şi asta se vede pe fiecare cută a hainei, în tălpile tocite, în ţesătura rărită la buzunare, ceea ce-i distinge de ceilalţi este o anumită atitudine. Cunoşti un nobil, chiar dacă-i costumat în cerşetor, după atitudine, după demnitatea cu care-şi duce decrepitudinea. Aceeaşi senzaţie de nobleţe scăpătată o am de fiecare dată când merg la cenaclu. Vânaţi de muză, nereuşind nici s-o prindă, nici să se lase omorâţi de ea, îi smulg, uneori, veşmintele din care-şi închipuie coroane de lauri. Nu cred că există categorie socială mai nefericită decât artiştii, în România. Sau poate că există şi păcătuiesc eu. Cu luciditatea lor dureroasă, ei văd decăderea. Unii chiar vorbesc de ea Ce-ar trebui să fie omul, ce-ar fi trebuit să fie şi ce-a ajuns Robul Banului Gol de suflet şi de emoţie. Murdărit cu propriile trădări şi inconsecvenţe Sluţit de ticăloşie şi avariţie Indiferent la durerea şi suferinţa semenului Poeţii, vă rog să mă credeţi, sunt cutiile de rezonanţă ale durerilor lumii. De aceea, e greu de rezistat în preajma lor. Sunt incomozi, ţi-o trântesc de la obraz. Mici dumnezei ai operelor lor, nu acceptă decât arareori că mai există şi alţi mici dumnezei prin preajmă. Platon nu vorbea prostii când spunea că Poetul trebuie alungat din Cetate. Poetul Vede Tot, ca un aparat roentgen. Are senzori pentru tot ce iese înafara firescului. Conform lui Platon, noile politici sociale nu alungă, la propriu, Poetul din Cetate. Îl ţin aici şi-l batjocoresc. Îl integrează social, atât de bine cum nu vă puteţi imagina. În integrază, îl obligă să înghită realitate, până se sufocă sau intră în colaps. Până şi pe vremea lui Ceauşescu artiştii erau respectaţi. Să fii scriitor, pe vremea aceea, era ceva. Acum nu mai înseamnă nimic. Nu eşti decât o anomalie a sistemului, un neintegrat, un asocial sau un sociopat. Eşti o furnică, egală cu celelalte furnici, care trebuie să reacţioneze ca o furnică obişnuită, chiar dacă ai suflet de fluture. Au murit şi mor pe capete marii noştri actori. Au murit şi mor necontenit, neştiuţi de nimeni, bieţi nefericiţi, scriitori. Cui îi pasă? A murit, aici, la Reşiţa, într-o sărăcie indemnă, poetul Ion Chichere. Un poet de care n-aţi auzit, dar vă asigur că nu era cu nimic mai prejos decât oricine vreţi voi dintre cei cunoscuţi. Soţia lui i-a supravieţuit. Vine şi ea la manifestările culturale şi stă, cu modestia ei de om simplu, deoparte. Ne urăşte, poate, că noi am supravieţuit şi Ion al ei, nu. Nu are nicio pensie, nicio recunoaştere, deşi toate notabilităţile oraşului vorbesc despre Chichere, acum, ca despre un bun al obştii, comun. Cei care ar fi îndreptăţiţi să-i ofere un sprijin, pentru că e văduva un unui om de care trag cu toţii ca hienele de un leş, se fac că n-o observă O fi mult să recunoşti unei femei care a surpravieţuit celui mai mare poet al Reşiţei – după mine – oricum, unic în felul în care a ars în poezia lui, dreptul, măcar pe jumătate, la gloria lui?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *