Azi, despre Acasă

Mi-e dor de-acasă, de locurile în care am copilărit dar, de fiecare dată când le revăd, mi se par mai înguste, mai strâmte, mai mici. Obcinile, care-mi păreau nişte spinări de dihănii care dintr-o clipă-n alta dădeau semne c-or să se mişte şi-o să pornească cu labele lor uriaşe la vale sunt, acum, ca nişte spinări de pui opărit şi smuls. Ici-colo câte o rădăcină de brad. Oraşul unde-am copilărit, cu piaţa mare, cu bramele pe sub care intrai într-o lume închisă, cu două caturi şi cu pridvor de lemn, unde veşnic atârnau rufe vag spălate la uscat, nu mai există. S-a construit o piaţă nouă, din sticlă şi fier. Înainte, când eram eu copil, mesele pentru zarzavagii erau ca nişte case. O să caut o fotografie, pentru că nu pot să vi le descriu. Să încerc totuşi. Una lângă alta, ca un pridvor din lemn de casă de ţară, cu două intrînduri la capete, cu două poliţe (mese) de o parte şi de alta, sub care stăteau lăzile cu legume, zarzavaturi, fructe. Căsuţele aveau un acoperiş în două ape, cu streaşină şi, din loc în loc, stâlpi. Era plină de lume şi de forfotă mereu. Se întâmpla adesea să rămânem fără bani şi fără nimic de mâncare în casă. Sigur, erau legumele din grădină, dar ne săturam şi de cartofi fierţi (dacă nu era oloi sau untură, să-i prăjeşti) şi de morcovi cruzi şi de păstăi fierte. Atunci, mama, cu un aer grav, serios, se ducea de dimineaţa în grădină şi scotea usturoi de pe strat. Îl spăla, îl făcea mănunchi, câte patru fire, le răsucea cozile şi le făcea un nod. Nu am reuşit niciodată să fac unui aidoma. Mai scotea şi un săculeţ de cartofi noi, îi spăla şi pe aceia şi îi punea în căruciorul pentru butelie. Deasupra, o plasă de rafie, croşetată de ea din firele desfăcute ale unui sac, cu 20 de legături de usturoi. Apoi începea negocierea. Noi, cum o vedeam de dimineaţă că are aerul acela serios şi buzele strânse, ne căutam de lucru. Eu, precis aveam ceva e scris pe vacanţă iar soră-mea se apuca de trebăluit prin casă. Nici una nu voia să meargă în piaţă, la vândut. La început, mama recurgea la promisiuni. Prăjitură, bani pentru film, pentru duminica. Noi, nimic. Dacă nu mergea cu promisiuni şi cu vorba bună, ne lua direct: Hai, care dintre voi merge? Ca să nu spun eu. Eu, care mereu am fost o speculantă şi-o şmecheră (trăsătură despre care cred că nu s-a estompat prea mult, până astăzi), ca să mă pun bine cu măica, cu care şi-aşa eram bine, fiind mezina şi miorlăita casei, mă îmbrăcam frumos, mama, drept premiu, îmi lega o basma de-a ei, din silon, maronie, cu flori cafenii, îmi luam căruciorul, biletul cu ce trebuia să cumpăr dacă vindeam şi o porneam spre piaţă. Câteodată, cel mai adesea, o făceam împotriva inimii şi, de obidă, trăgeam, cu sete, câte-un şut, pietrelor de pe drum. Piatra îmi răspundea şi ea prin peretele subţire şi alb al baschetului de pânză albastră, cu o bulină albă la oul piciorului.

[urmeaza continuarea]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *