Despre acasă – continuarea II

Apoi, odată cu mersul, îmi trecea şi durerea şi supărarea; deveneam atentă la copaci, la aerul clar al dimineţii şi începeam să socotesc cam câţi bani voi putea şterpeli dacă vând ce am de vândut. Ajunsă în piaţă, la căsuţele verzi, las căruciorul lângă aprozar şi mă duc s-o caut pe baba. Baba era bunica; aşa ne obişnuiserăm să-i spunem. Ea era veşnic în piaţă, din asta îşi câştiga cei câţiva leuţi din care îşi duceau zilele ea şi moşul. Dacă am simţit dragostea cuiva, dragoste adevărată, răbdătoare şi atentă, învăţătoare şi plină de tâlcuri, ea a fost cea a bunicului meu care mă lua cu el la fânaţ, la prins raci în baltă, îmi prindea coropişniţe şi îmi făcea fluiere. Îmi dezlega tainele de neînţeles ale fiecărui lucru, ale fiecărei buruieni; avea în el o durere mocnită şi o tristeţe fără de margini pe care şi-o alina zicând la fluier. Baba, negreşit era pe la o masă, deja cu zarzavaturile aranjate frumos pe tarabă. Mă privea cu neîncredere (privire care mă urmăreşte şi astăzi) şi mă întreba:

– Ai venit? Te-a trimis mă-ta? Nu mai aveţi ninica, aşa-i? Iară o baut tat-tu ghenzina?

Răspundeam ridicând din umerii ascuţiţi. Nu ştiam de ce nu avem bani şi nici nu mă interesa cauza, sufeream doar din cauza efectelor. Ieri, n-a mai avut mama ce să ne facă de mâncare, a scos cartofi din grădină, i-a curăţat, i-a tăiat rondele şi i-a pus pe plită la copt. Pleschi. Aşa se numeau. Cu accent pe i. Pleschiile erau semnalul că suntem la leste, adică la fundul sacului. Şi astăzi îmi fac câteodată, când mi-e dor de-acasă, cartofi tăiaţi rodele şi copţi pe o tablă groasă, aşezată pe ochiul de la aragaz. Nu-i acelaşi lucru şi nu au acelaşi gust ameţitor, de disperare, neputinţă şi foame, cum îl aveau în copilărie.

Îmi aşezam marfa lângă bunica şi îmi luam un aer serios. De vânzător adevărat. Câte-o vecină de-a bunicii (la mesele-căsuţă încăpeau cam 8 pe fiecare parte, fiecare cam pe un metru jumate de masă) o întreba:

– A cui îi băietul? Îi nepotu dumitale?

– Nu-i băiet, că-i fată. Are şi basma, nu vezi? răspundea bunica nevrând să răspundă. Nu era o vorbăreaţă. Nici cu mine nu vorbea prea multe, privindu-mă mai mult ca pe-o gânganie. Numai cu mama era în stare să vorbească o zi întreagă, până se albea aerul din casă.

Cumpărătorii se iveau unul câte unul. De la un copil e înduioşător să cumperi; dar asta am aflat mult mai târziu, când eu însămi m-am dus la piaţă, la târguieli. Vecinele bunicii se bucurau, ziceau că nepotu-su e bun de saftea. Ca să fiu în asentimentul lor, îmi dădeam jos basmaua de pe cap şi o înghesuiam într-o plasă, din cărucior. O legătură de usturoi verde, un leu. 20 de lei, douăzeci de legături. Un kilogram de cartofi, doi lei cincizeci. Pe la amiază, bunica se scotocea în sân, scotea o batistă înnodată, o deznoda şi îmi dădea o monedă de 3 lei să mă duc să cumpăr gogoşi. Gogoşile se vindeau la capătul bramei, unde o clădire veche, evreiască, cum erau toate clădirile din centru; închidea colţul străzii. Lângă gogoşeria mirosind a ulei ars, a fum şi a sleială, era o cofetărie cu măsuţe mici, ca pentru pitici. Nu-mi mai amintesc numele ei. Erau trei cofetării în oraş: Macul Roşu, la vreo 500 de metri de şcoala mea, Liliacul, pe o latură a Centrului şi această cofetărie pentru pitici, unde mergeam negreşit când ieşeam de la film, duminica, dacă ne mai rămâneau bani. Dacă nu, intram doar să ne uităm la prăjiturile ca nişte moviliţe de bunătate, şi să ne umplem plămânii cu mirosul lor parfumat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *