Ultimele cuvinte despre acasă

Trăgând cu ochiul la cofetărie, la prăjiturile cu bezea roz rânduite cuminţi în galatar şi la eclerele dormind sub ciocolată, intram la gogoşerie şi mă strecuram printre ţăranii veniţi la târg, stând la mesele cu picior, înalte, în picioare şi vorbind tare în timp ce mâncau. Cumpăram patru gogoşi pe care vânzătoarea uriaşă mi le punea într-o pungă de hârtie maronie care se ungea imediat de ulei şi, cu ochii la uşile mici ale cofetăriei, mă întorceam la bunica. Mâncam şi mă gândeam la prăjituri. Gogoaşa mi se părea de clei. O mâncam că mi-era foame. Cu gândul la bezeaua roz, lipicioasă şi afânată, n-am observat că de masa noastră se apropie învăţătoarea.

– Bună ziua, Doina! Te-ai făcut precupeaţă! Ce interesant! Bravo!

Dacă ar exista un superlativ pentru stacojiu, de culoarea aceea s-a făcut brusc obrazul meu. Era principalul motiv pentru care şi eu şi sora mea refuzam să mergem la piaţă. Ruşinea imensă de a da nas în nas cu învăţătoarea şi cu unii dintre colegii mai înstăriţi (cam toţi) faţă de care păstram cu străşnicie secretul sărăciei, ca pe secretul unei comori. Oricum, sărăcia cred că este o efigie, orice-ai face, ea este întipărită în gesturi, în privire, în atitudine şi în mişcarea corpului. Sărăcia mă făcea să citesc, pierdută. Să stăpânesc cu mintea întregul univers. Sărăcia mă făcea să-mi păstrez lucrurile pentru şcoală cu religiozitate, ca pe talismanul succesului. Ghiozdaul maro, cu piele de castană, era cusut şi răscusut de tata, cu spăcmă – o sfoară răsucită, cafenie şi tare. Geaca de fâş, albastră, cu manşete azurii, era adăugată la mâneci cu tricot cusut de mama. La fel erau şi puloverele de luat pe sub uniformă. Gulerele erau întodeauna albe şi uniforma era mereu călcată. În clasa I, mi-a cumpărat mama o pereche de blugi chinezeşti. Mai ţineţi minte? Blugii aceia de un albastru senin, cu Mihaela (cea de la Desenele de la 7 fără zece) brodată pe buzunare. Bineînţeles că i-am rupt în primele zile, în genunchi, la fotbal. Mama mi i-a cârpit şi aşa am umblat cu ei, cârpiţi, murind de ruşine, până mi-au rămas mici.

Am vrut să mă ascund sub masă, cum făceam în alte dăţi, dar învăţătoarea, cu privirea ei de vultur, deja mă văzuse. Am îngăimat ceva şi eu, a cumpărat, a plătit, am simţit că a făcut-u doar din mila pe care o uram cel mai mult. Ca să-i demonstrez că nu-mi pasă de mila ei, aveam toate răspunsurile, la toate întrebările, la şcoală. Întotdeauna. Cu cât încerca ea să mă scadă, cu atât colegii mei mă iubeau şi mă respectau. Adversitatea şi dispreţul ei mi-au folosit; mereu am fost obligată să fiu cea mai bună, prima, impecabilă, ca să nu-mi poată găsi cusururi.

Pe la ora 2, piaţa se liniştea. Ici -colo, câte un cumpărător întârziat. Bunica îmi socotea ce mi-a rămas nevândut şi le oprea ea, dându-mi contravaloarea. Îmi aşeza plasele în cărucior, banii în buzunar şi mai rememoram odată lista de cumpărături, la fiecare, bunica Haritina indicându-mi de unde să cumpăr. Era o cititoare împătimită, făcuse gimnaziul la Cernăuţi, numai că fuseseră nevoiţi să bejenească – nu înţelegeam eu prea multe atunci, oricum o respectam şi îmi inspira teamă cu intransigenţa ei.

Porneam, cu căruciorul bălăngănind, la cumpărături. După ce le aşezam pe toate frumos, plecam spre casă, unde sosirea mea era îmtâmpinată cu bucurie, de parcă aş fi fost eroul din poveste.

După ce înşiram pe masă cumpărăturile: ulei, zahăr, orez, un ciolan cu un pic de carne pe el, un cilindru de parizer, muştar, pâine, uneori, câte o felie de halva în care se zăreau cojile de seminţe de floarea- soarelui, mâncam în tăcere.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *