Fiţi mai buni, fiecare!

Am pneumonie şi sunt în plină criză de astm. Celor care se bucură şi rânjesc, pot să le spun că am mai trecut prin asta, să nu-şi facă iluzii.

Celorlalţi, celor dragi, cărora ştiu că le pasă, cum îmi pasă şi mie de toate grijile lor mici sau mari, le spun să aibă răbdare. Am o familie mare de prieteni vag necunoscuţi cu care îmi împărtăşesc inadecvarea la această lume pe care nici în cele mai pesimiste viziuni nu mi-am închipuit-o atât de cinică.

O să spuneţi că sunt naivă. Spuneţi. Mult, foarte mult timp, prea mult timp, m-am iluzionat că oamenii sunt buni, în esenţă, doar că nu au condiţii favorabile să-şi exprime fondul acesta pozitiv. Poate eram eu cu capul în nori sau în cărţi. Poate trăiam într-o lume a proiecţiilor. Sau poate că eram tânără şi treceam peste toate cu superbia inconştientă a vârstei. Am lucrat în felurile domenii, de la împletit nuiele la universitate, de la tipografie la administraţie. Am lucrat ani buni în presă şi este cunoscut stilul vitezist, nonşalant şi nepăsător al oamenilor din presă. Nimeni nu mi-a pus, nicăieri, niciodată, la îndoială, capacitatea intelectuală şi abilităţile. De fiecare dată am reuşit să mă integrez păstrându-mi un fel al meu de a fi, o marjă de libertate personală, fără să încalc flagrant regulamentele dar şi fără să mă conformez milităreşte. Am făcut şi lucruri de uzură, anoste, dar am făcut şi lucruri strălucitoare, uluitoare chiar. Mi-a plăcut mereu ce am făcut, până când m-am plictisit sau a venit vremea unei schimbări.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *