Fetița fără salivă

Fetița fără salivă încă mai pâlpâie. Înfășurată într-o bucățică de hârtie stă la umezit zile întregi, departe de martori, stă cu capul aplecat într-o parte dintr-un capriciu, vorbește cu noi despre rudele ei răspândite în toată lumea. Vorbește din gât, respiră cuvintele, din toate lipsurile și neajunsurile de atunci, deasupra formulelor însalivate, câte crăpături în pământ au aceleași orificii și câte din ele trebuie să le scobești cu degetul? Și mai zicea:

Dimineți începute de la 6, undeva pierdută prin cimitirul compulsiilor lăsate de izbelişte. Printre ambiții abandonate duios Thanatos e purtat sub forma unor amintiri.
există oare un cimitir al amintirilor? există răspundea şcolăreşte fetița: memoria.
tendințele reparatorii sunt uneori inutile la nivelul întrebării. cum să repari umbra deprimată a unui părinte?
vivacitatea mâzgălelilor unei fetițe prea veselă pentru a colora cenuşiul insulei părintelui absent.
O lingură se aproprie amenințător de gura mea la infinit. E o buclă imperfectă a unei compulsii bolnave, e îndemnul că trebuie să învătăm să ascultăm cu gura. E ora fixă la care trebuie să arătăm că am mâncat tot. fiecare lingură poartă numele unei rude, altfel fetița nu deschide gura.
Foamea nu mai apare însă exigența ei se simte. “Trebuie să-i înghit pe toți!”.
A existat un moment în care fetița fantasma la refuz, la acel moment în care să-i vomite pe toți, să se aşeze la masă şi să asculte cu gura.
prea mult, prea puțin, foamea vine, gustul ba. prea mult, prea puțin, zig-zag.
O fetiță obosită de zig-zag şi dornică să vă vomite.

Fetița fără salivă spune că o maimuță este ca o floare și ar trebui redesenată ca în primele amintiri cu pereți moi, că trebuie să-i fie desenate toate aripioarele care ne trec prin cap, că trebuie să fie pomenită ori de câte ori ne permite spațiul și spațiul este în general permisiv cu rememorarea. Fetița care nu deschide gura măsoară biblioteca cu perna: o bibliotecă de perne, două biblioteci de peruci cu pene și după trei zecimale își cască gura lată de perete, de unde iese o pernă în care toarnă acid și înflorește peste fetiță. Fetița care fantasma la refuz se prelingea pe banda fabricii de asamblat fluturi constipați și moi și grei și proaspeți decorați cu creier de fetiță. Fetița care asculta cu gura exersează transpirația și vrea să strige băi, eu sunt cutare reinventat, am venit aici să-ți modific papilele gustative, să ți le înlocuiesc cu unele mai mari și mai de bun gust. Deschideți borcanul şi lăsați-mă dracului să convertesc tot ce găsesc prin interior, că d-aia sunt aici. Nu pentru asta m-ați chemat? Să mutilez borcane e tot ce știu și am moștenit din familia mea mare și ursuză și răspândită în toată lumea. Fetița dornică să vomite a intrat acolo și nu s-a mai întors pe partea pe care intrase. A făcut un cuib și a clocit portocale pentru bolnavi și a ciripit pentru cei grăbiți. Este bucuroasă că a moștenit un cazan de lapte și o pleoapă pe jumătate deschisă și că lumea nu o numește defunctă. Se simte sătulă și recită teoria roiurilor după o draperie. Cine nu iubește ondularea, n-o iubește pe fetiță. Cine are bărbia aliniată cu fundul, n-o iubește pe fetiță. Cine bagă pietre în gură și le scoate colorate, se va rătăci în fetiță. Una șifonată, inconsistentă, pronunțată incorect, protofetița vocabulară păzește la igiena actului creator. Ea ne va crește pe toți într-un castronaș de iaurt, în ciuda vicisitudinilor cotidiene.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *