VI & IX de foietaj

De ce atâtea alămuri inutile? Dacă ți s-a pus un diagnostic greșit și toată lumea te crede o bătrână liliputană care miroase a eucalipt și dospește în soare, dar comutatorul scutecului tău viermuiește impudic și a ajuns la mărimea sa naturală, atunci amintește-ți că și fundul mării este gol la reflux; și refluxul te surprinde plescăind obraznic un pește oxidat, îmbrăcat în țesătură și ciorapi negri; lingi o scoică de marmură sărată și te întrebi de ce singura măsură a vieții este una nazală? Foarte corect, până în momentul în care hotărăști să afli cât de comestibil ești pe scara evoluției și dacă nu cumva ai și tu putreziciuni care pot fi mâncate. Cineva îți va șopti: trebuie să mergi înainte până vei întâlni viitorul sugrumat în protocolul evoluției.Greu, prematur, împuțit, alunecos, bombardat, mecanic, cursiv, oligomineral, ancorat, hotărât să te îndestulezi din trupurile prietenilor cu riduri; nu de alta, dar tu nu ai alchimia unei asemenea seminții arteziene. Mergi cu aceleși machiaj făcut cu pixul, pubertar și te complaci într-o beatitudine a tăcerii care întărește chifla de pâine în farfurie și, în sfârșit, îți dai seama că cei mulți nu te cred și cei puțini au gânduri suculente și victorii ca-n eprubete din lentile fotografice. Să fim de acord cu un lucru: disperarea descompune aureolele în miezuri fără sfârșit de care toate sertarele lumii sunt pline, de care toate funiile gâtului sunt pline, de care ritmul normal al respirației nu are nevoie să se susțină sau să crească începuturi de viață, de care ți-e cald. Frica se materializează din vase nespălate în chiuvetă și tâmple atașate de carcase de carne împachetate cu tot cu copite, în limite de femei cu sexul oglindă, abureli despre amerindieni împăiați și șuncă cu ceapă. Tăiat cum nu trebuie, sternului de fluture i se pierde geometria și nu mai încape în frigider. Pune-l cu picioarele înainte și acum o să încapă. Eh, acum arată ca o libelulă moartă de ger și de seninătate. Pe raftul de jos ai păstrată într-o perlă de cerneală, cărămidă cu cărămidă, toată casa de la țară, cu tot cu câinele catifelat și cu spume la gură. Te-ai pierdut în economia plumbului care a doua zi ne împodobea gâtul ca o taxă a milei, ca un bibelou alb cu corset de pânză și măruntaie calde atârnate până jos sub lume. Așa că, nu te mai aștepta ca buzele tale să fie pieptănate la infinit, pentru că mâine se vor volatiza și în locul lor vor crește nuferi congelați și asezonați cu pulbere de mirodenii africane grozav de picante, de vor sparge ecranul raționamentului și confortului între cerul roșu al gurii și balustrada dinților. Și gata, digul e construit și în câteva momente are să se reverse apa pe esofag, sângele va lua forma valurilor, hohotele de râs vor bulbuca spumă de mare și te descompui până la nivel de lapte mamar, măsurat ionic cu voltmetru. Surprinzător, pe firele de telegraf, blana crește ca pe un mușchi mătăsos de mânzat proaspăt. Surprinzător, m-am hotărât să.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *