Agresivitatea transparentă a vitrinelor cu pulpe la mijloc

Am cunoscut un om care se răsucește pe tocul unei uși și pipăie în jur, iar apropierea se duce mai departe de toc, de ușă și de omul lor, dar pipăiala rămâne în jur. L-am cunoscut după cum și-a așezat mâna pe trepiedul mare și pe tine; ți-a pus fruntea în palmă și pe tine în palmă; a închis pleoapele și pe tine te-a lăsat să vezi și pentru el. Într-o noapte v-ați trezit în același timp pentru a privi împreună scânteile pe care sufletul lui le răspândea la întâlnirea cu tine, pe un fundal multicolor. Și era atâta culoare încât abia se vedeau cuvintele tale. Le-aș fi scris aici. O pauză m-a lăsat suspendat în noaptea aceea, de parcă tăcerea urma sa dureze până când o să curgă mătreață pe pian. Știu că se auzea și un pian care a început, apoi a tăcut brusc, de parcă i-ați zis voi să nu mai clăpărească pentru că are părul până la călcâie și e periculos. I-ați zis șșșș și a tăcut! Vă mai pândea din când în când și mai cânta câte o notă, dar nimic notabil. Nici unul din voi nu se mișca să-l atenționeze din nou. Nici pianul nu se mișca, dar făcea mătreață continuu. La un moment dat, el a prins un pescăruș și voia să-l mănânce, dar tu te-ai întors cu buzele vinete de parcă erai proaspăt ieșită la suprafață din apă și îți ținuse-i respirația, făcându-i semn să-l mănânce linistit.

Privindu-vă pe voi, am realizat că există sentimente atașate de un fel de lumânări nupțiale ținute în fiecare mână și altele generate de toate cărțile cretine pe care le poate avea un om în bibliotecă, ce  prelucrează materia umană și o toarnă într-o formă de brioșă la borcan. Așa am simțit toate momentele în care v-am privit. Pentru câteva chestii pe care le purtați în voi și le îngropați cât mai adânc cu putință, sunt însă foarte invidios. Revin la invidie puțin mai târziu. Adesea, prea îngreunat de activitățile nocturne, punându-și cu tristețe palma peste urechile făcute din ferfeniță, mâhnitul de el, abia dacă-l mai putea-i ține pe picioarele tale. Noroc că formați o singură ființă, un singur om mai mare decât voi dimpreună, cu un suflet natural, primitiv, și că ființa asta fantastică merge mai zvelt ca orice ființă. De câte ori n-au trecut pe lângă voi oameni descălțați, în ciorapi de damă lungi și colorați și cu picioarele amândouă date peste cap? A fost doar o clipă când s-a auzit o alarmă de mașină și v-a tulburat imaginea ca un bocanc într-o băltoacă de apă, dar în rest, trecerile s-au repetat zilnic. Mai știu de la tine că el simțea cu o viziune magică și înainta către o formă inegală, ca un fel de cub inegal pe care scria ceva. Nu mai știu ce pentru că nu mi-ai spus. Cu cât se apropia de cub, cu atât te uitai mai mult la el și îi zâmbeai aprobator, de parcă nu ar trebui să-i fie frică, pentru că este normal să fie un cub acolo de care să se apropie.

Revenind la invidie, mi-a zis că simțea emoția urcând în el ca un orgasm provocat de cerul gurii tale și de limba ta care se rotea. Pentru că e normal să fie un cub acolo de care să se apropie. Pe el îl simțeam că se răspândește; intrase în cub, nemânat de nimic, crescând în intensitate și fiecare contact al său cu interiorul cubului, transmitea un fel de efervescență. Tu aveai o rochie foarte strâmtă pe tine și ți se vedea forma perfectă a corpului. Nici transparența nu te jena. Era aproape de culoarea pielii și puteam să disting ușor liniile sânilor, coapselor și interiorul lor. Fiecare cută a corpului tău sau umbra dinlăuntrul tău, fiecare fald luminos, țesutul suplu, desenului sânilor, le simțeam ca manifestări ale unei vieți gingașe și mă mișcau întocmai ca ritmul valsului de Shostakovich, pe care parcă îl mai auzisem și îl asociam cu voi doi. Vă primiți unul în altul ca o masă de aer compactă și în același timp, parcă vă pătrundeți carnea prin fiecare fibră Apoi am văzut că spre voi alerga o haită de câini dolofani, care erau alcătuiți din pietre prețioase și aveau gurile din scoici cu perle în nuanțe care emergeau cu gingiile. Unii aveau ochii ca algele. Au ajuns la voi și s-au ridicat în două picioare. Tu i-ai potolit cu mângâieri și ei încercau să vă lingă pe față pe gât iar el îți zicea să-i lași să vă miroasă; dar mai ales unul, era alb de ma orbea, dar era stropit ici colo de pete mov și nu înțelegeam cum pot exista câini mov. Dar voi înțelegeați. I-ai îndepărtat pe toți ceilalți și l-ai lăsat doar pe ăsta, alb cu pete mov. Ultimul moment pe care mi-l amintesc despre voi este că ați adormit, goi, dimpreună, cu capul pe câinele alb cu pete mov și apropierea se ducea mai departe. La cât de mult vă iubiți voi, pentru mine e de ajuns să mă gândesc la îndârjirea mea de a amuți de uimire.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *