Banshee

Mai există vreo zece puțuri de mină de creion hașurate mecanic, la întâmplare pe diferite caiete cu foaie velină din lume. Unele rămase de pe vremea primelor picturi rupestre ale oamenilor de peșteră. Mare parte din ele au vernisaj de pictură sub-modernă în galeria principală. Rămân însă puțurile de aeraj și tablourile cu tuneluri de trecere dintr-o lume în alta. Dacă hoinărești prin vreo pădurice, boscheți și prin alte bălării pe marginea drumului, poți să dai din întâmplare peste gura unui asemenea puț-grafic. Pe alocuri galeriile clasice se încrucișează cu galeriile neoclasice, iar în alte părți merg una lângă alta, atât de aproape, că din vârful din grafit vechi de astăzi vezi mâzgălelile unui vârf de creion de ieri. Galeriile noi sunt trecute în planurile urbanistice ale lumii. Dar cine le poate ști pe cele vechi, uitate, părăsite, săpate cândva de oameni cărora de mult le-au putrezit oasele degetelor încercând să inventeze alfabetul. Banshee s-a mutat în această lume hașurată, în măduva unui creion subpământean. Iarna, aici este cald pentru că nu-i scris niciun avertisment meteo de cod galben sau portocaliu. Nimeni nu știe cu ce se hrănește acolo în adâncul creionului cu împământare. Unii zic că fură cartofii de pe suprafața oamenilor, că adună snopi și îi îngrămădește în galerii, le scobește ochi și o gură zâmbitoare, îi așează la coadă și le taie bilete la vernisaj. Când îi este foame mai fură napi galbeni, ridichi, sfeclă de zahăr ars și trufe. Când se alintă – fundații de blocuri, stâlpi de iluminat și țevi de gaz lampant, pentru că i s-a terminat untura de Moby Dick. Se mai spune de Banshee că șterpelește mâncarea pe care și-o aduc minerii de acasă. Poate așa o fi. Face asta mai ales iarna când îi ajunge ascuțitoarea la guma de șters. De îmbrăcat, se îmbrăcă într-un sac. Sacii, într-adevăr îi fură tot de la mineri, care și-i aduc de acasă pentru orice eventualitate tragică. Banshee își leagă sacul cu fire de sârmă, care se găsesc berechet, în orice creion mecanic cu claviatură de plastic. Așa rătăcește Banshee prin galeriile minelor, de un mileniu sau mai bine, obișnuită cu bezna, găsindu-și liniștea numai acolo, în adâncul creioanelor, departe de foi. Se cocoșase de atâta umblat prin găurile scunde, iar de nemâncare, se sfrijise de tot. Corpul i se acoperise de o blană roșcovană și cânta la muzicuță. Încă de pe vremea când umbla la școală, știa să cânte din muzicuță. Dar din când în când își pierde mințile și uită toate melodiile. Nu mai suflă în muzicuță decât un ti-ti-ti, fi-fi-fi, li-li-li și cam atât.

Uneori, într-o clipă de răgaz, câte un miner stă întins prin vreo galerie. Nu se aude decât țârâitul vreunui firicel de apă, sau lipăitul lui Banshee când bea apă din băltoacele formate în urma infiltrațiilor de apă. Poate și câte un suspin de Banshee. Când, aproape de tot, poate de după vreo cotitură de galerie răsună cu putere melodia de muzicuță. Pare scâncetul unui copil lăsat singur aici înfricoșat de întunericul galeriei. Așa cântă la muzicuță Banshee. Și mereu o ia de la capăt. Uneori sunetul se rupe pe neașteptate, apoi mai izbucnește încă o dată și iarăși se scufunda în tăcere. Alteori sunetul de muzicuță seamănă cu susurul unei ape ce vine de pe vreo conductă. E ca strigătul unei fetițe care s-a întâlnit cu dracu-n pod. Sau Banshee închide ochii, uită de cântec și țipă ca un iepure fioros, încât lemnul se face mic de frică și lasă sunetul să treacă printre el. Banshee se ferește să dea ochii cu vreun miner. Se strecoară pe lângă pereți, prin puțurile strâmte de aerisire, coboară în hăuri fără fund, până la vechile locuri de abataj ale gumei de șters, plutind ca o umbră prin noaptea din străfunduri. Uneori, aruncă tacticos, una după alta, pietricelele în abis, vrând parcă să-i măsoare adâncimea. Și trec multe pietricele până să se audă pe vreo coală de hârtie răspunsul. Când se ia careva după ea, nu poate niciodată s-o prindă. Nimeni nu cunoaște labirinturile, puțurile, găurile prin care poți pătrunde în lumea lui Banshee. Se spune că, atunci când este urmărită, are pregătite tot felul de capcane. Prăbușește blocuri de piatră găunoase în urma ei, închizând o trecere ce dăinuise poate chiar și o sută de ani. Și așa lumea uită să scrie de mână.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *