Cornul de narval

în care nu se povestește cum arătau balenele pe vremuri, în care purced spre capătul lumii și din care binevoitorul cititor va afla mai degrabă un deznodământ fericit decât un început prost.

Ieri pe la amiază m-am hotărât să vă dezvălui acest secret și să vi-l las prin testament. Am chemat avocații să-mi verifice eventualele greșeli de judecată și să-și pună parafa asupra celor scrise. Nu meritați o asemenea grozăvie. Trebuia să acționez. Totul a început într-o zi, când un mic vas de pământ atârnat de un copac decojit, mi-a ieșit de sub călcâi, alt trunchi decojit – fără vas de pământ – pe una din pleoape, să plec la capătul lumii. Ceva moale, probabil un limax, a țopăit în cratița cu care eram în simbioză. Cântărea cam cât un pui de balenă neînțărcat. Apropo de balene, bunicul meu mi-a lăsat moștenire un corn de narval, despre care am crezut o bună perioadă de timp că aparține unui unicorn care murise într-o luptă corp la corp cu el. Vedeți voi, bunicul era fost luptător de wrestling și obișnuia să se ia deseori la trântă cu animalele din curte. Cornul era gol pe dinăuntru și bine șlefuit la exterior. Îl strigam mereu pe bunicul să-mi cânte la el măcar o singură notă. Stupoare! Răspundea că are treabă și că oricum nu știe să cânte. Nu mă enervam pentru că știam că minte și într-o zi am să învăț de unul singur. Nu aveam unde să plâng și o făceam adesea în corn, până ce sărurile din lacrimile mele l-au scorojit, găurindu-l. Mai târziu am folosit-o pe post de coș de sâmburi și semințe. L-au purtat, pe rând, toți bărbații circumscriși din familia mea. Se acopereau cu el pentru că se zvonea ca are puteri tămăduitoare. În realitate era doar un corn de narval, scobit cu lingurița, pe care l-am păstrat drept artefact de prezis viitorul. Perfect, zic! Știu ce am de făcut pentru că mi-e scris în marginile lui tocite. Am înfășurat trunchiul-cu-cratița simbiot în bandaje, cu tot cu mână, (din neatenție, dar asta este o minciună pentru că eu mereu sunt atent când mă bandajez) și m-am răsucit spre tocul ușii de la intrare. Simt cum trosnește scoarța între degete. Mi-am sprijinit mâna pe unul din cățeii din curte, mi-am pus fruntea în palmă și am închis pleoapele trunchiate. Cățelul mi-a dat a sa binecuvântare să plec. Culmea, nu mi-am uitat periuța de dinți, dar pe drum mi-am dat seama că am luat-o pe-a lui. Mă duc la capătul pământului să-mi duc trunchiul de copac încrătițat și bandajat împreună cu mâna;

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *