Portretul disperat al unui pian la tinerețe

 

în care dau dovadă de stăpânire de sine și simț critic la adresa curățeniei de la capătul lumii, spre sfârșitul căruia pierd noțiunea de fericire, în care îmi place mobilierul și poate îmi fac prieteni pe gustul meu.

  Ajuns pe buza capătului lumii, locul meu de campare era ocupat de un pian care clăpărea să se audă doar el, un genunchi clarvizionar supărat că seamănă cu un cartuș plin de inscripții egiptene și toate pânzele unui păianjen, vecin de cartier cu mine. Nici unul din noi nu se mișca, dar ne urmaream cu atenție. La un moment dat, eu m-am ridicat, pentru că picasem în genunchi și nu era politicos pentru cel care venise acolo înaintea mea. Îmi scot chiloții din orbită. O ființă milostivă s-ar îndepărta de mine și de tovarășii mei de suferință, dacă ne-ar vedea în aceste momente. Între timp venise și-un vârf care-și făcuse creionul citez “bețișor de lemn și l-am chinuit cu bucățele de ceară roșie încinsă, iar acum regret cele întâmplate”. Ei, regretă! Luciuri de nebunie îmi trec și mie prin creier, dar nu le fac. Ce-ar fi să-mi eliberez mâna din bandaj și să părăsesc trunchiul, acolo, în mijlocul pustietății, la o buză vânătă de capătul pământului? Sigur nu s-ar mai întoarce pentru că nu știe drumul. Dincolo de geamurile extrem de curate ale capătului lumii, care, ca și cele ale acvariilor, închideau o lume îndepărtată, grămezi de pături, înălțate din când în când de un acces de tuse, se odihneau pe fotolii lungi, de răchită. Un șir interminabil de omizi coborâte nu se știe de unde călătorea către eternitate. Aveau câte o fundă roșie legată la fiecare inel. Pianul, care moștenea sufletul unei rude flașnete, cânta una dintre acele piese cu număr de înregistrare; și cum în mine se trezise nu știu ce străbun romantic, eram curios să știu dacă omizile au ureche muzicală. Așteptam să aud pe cineva în spatele meu, gâfâind: „Domnule, stați puțin, ați uitat ceva, întoarceți-vă!” Se auzea un murmur adânc cum trebuie să fie cel care vestește izbucnirea unei furtuni. Miturile rasei mele veneau să populeze pustietățile astea? Mă simțeam fertil, fatal ca la începutul iubirii. Am auzit zgomotul făcut de capacul pianului, dar nu m-am întors. Am așteptat înfiorându-mă ca și cum mâna care l-a luat s-ar fi așezat pe spatele meu și nu pe clape. Sufletul intrumentului a vibrat de durere. Disperarea pare să imite câte-o dată strigătul unei teribile fericiri sau cum zicea Camus, obiceiul de a fi disperat e mai teribil decât disperarea însăși. Iata ce mi se întâmplă! Poate ca din pricina unei schimbări de vânt, miresmele nu mai erau aceleași. Deodată vântul a scos din priză orice sursă de miros. Atunci m-am lipit de cornul meu din care crescuse o pădure plină de copaci cu perechi de buze cărnoase pe post de frunze. Le-am sărutat pe rând, prelung, setos, sorbindu-le saliva.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *